Pe peronul gării

Mă scol sâmbătă dimineaţă devreme. Deşi aş fi vrut să dorm mai mult, cred că mi s-a dus tot somnul din cauza celor două cafele pe care le-am băut cu o seară înainte.
Frate, cât timp mai e până la ora 15:30 când pleacă trenul! Pe la 15:00 trebuie să fiu în gară.
Nu am stare, nu am răbdare deloc. Îmi fac o cafea, fumez o ţigară, mă uit la două episoade dintr-un serial interesant. Mă uit la ceas. Ora 11:26.
Din nerăbdare mă apuc să fac curăţenie. Dau cu aspiratorul în camera mea şi în sufragerie, şterg praful, strâng hainele aruncate haotic prin casă, îi dau pisicii de mâncare, schimb aşternutul patului meu. Mă uit la ceas. Ora 12:34.
Mai fac o cafea, mai fumez o ţigară. Mă duc să fac ceva teme. Deschid caietul de mate, fac vreo 3 exerciţii. Mă plictisesc. Nu am stare. Mă ridic şi mă duc să văd ce mai e pe la TeVe. Mă uit la ceas. Ora 13:05.
Nimic interesant la TeVe. Plictisitor totul. Mă duc, iau telefonul şi sun la ultimul număr apelat. La capătul firului se aude o voce feminină. O recunosc imediat. Mă pun lângă geam şi îmi mai aprind o ţigară, în timp ce vorbesc la telefon cu această domnişoară. După ceva timp închid telefonul. Mă uit la ceas. Ora 13:50.
SUPER! Mă duc la baie, fac un duş, mănânc ceva, mai fumez o ţigară de nerăbdătoare ce sunt, mă duc să mă îmbrac şi mă uit la ceas. Ora 14:25.
Iau geanta, telefonul, cheile, şi fug pe uşă afară. Alerg după troleu, mă sui în el, mă aşez pe primul scaun şi îmi înfund căştile în urechi. Pe la 14:53 ajung la gară. Mă duc să îmi cumpăr o cafea.
Mă informez de pe ce peron pleacă trenul spre Braşov, mă îndrept într-acolo şi mă pun în fund pe primul scaun de la capătul peronului. Cu o melodie tristă în căşti încep să îl caut prin mulţimea de oameni şi să îmi fac propriul meu filmuleţ în care toată lumea are un rol important. Mă uit la ceas iar. Ora 15:10. Ar fi trebuit să ajungă până acum aici. Mai sorb o gură de cafea şi îmi aprind o ţigară. Aşteptarea mă omoară. Fiecare minut se simte ca o eternitate. Îl caut în continuare, dar tot nu îl găsesc. Dacă nu va veni niciodată? Mă uit la ceas din minut în minut. Ora 15:18. Oamenii încep să se suie în tren, dar el tot nu e. Dacă s-a suit deja în tren şi l-am ratat? Dacă nu ar fi trenul atât de mare m-aş sui în el să îl caut. Termin cafeaua, arunc paharul la primul coş de gunoi. Mă întorc să mai arunc o privire, şi îmi sare în ochi! EL ESTE! Mă uit la ceas. Ora 15:24. Trenul imediat va pleca, nu mai am timp decât să îl salut şi să schimb două vorbe cu el pe fugă. Vine şi mă întreabă:
-Ce faci aici?
-Păi, am venit să te văd.
-Vrei să vii cu mine?
-Ştii că nu pot.
-Mereu poţi.
-Mai bine nu. Ştiu că nu am mai vorbit de mult şi nu mai ştii nimic despre mine, dar nu este momentul acum să plec cu tine prin ţară.
-Dar ai venit după mine la gară.
-Ştiu. Am venit să văd cu ochii mei că tu chiar pleci.
Se apropie de mine.
-Nu este momentul, nu acum.
-Adică?
-Adică nu eşti persoana potrivită pentru mine. Sunt îndrăgostită de altcineva. Am vrut doar să fiu sigură că te cari.
Şi deşi cândva am iubit pletele alea ciufulite, şi deşi cândva aş fi dat orice să mă pot juca în părul lui sau să îl ţin în braţe, m-am întors şi am plecat. Am scos telefonul şi am scris repede un mesaj scurt, apoi l-am trimis.
"Te iubesc!"
Cinci minute mai târziu am primit un mesaj.
Ora 22:15. Mă întind pe o canapea şi arunc cu boltă o ţigară terminată pe geam. Iau o sticlă de vin de lângă canapea şi îmi cade telefonul pe jos. Toată lumea dansează şi se distrează. O persoană se apropie de mine, ţipă ceva şi îmi ia sticla de vin. Îmi ia telefonul de pe jos, se uită la el puţin, apoi se uită în ochii mei şi îmi sopteşte:
"Îmi pare rău..."