E atât de deprimant să termini o carte şi să ştii că nu are vreo continuare şi că acolo se opreşte totul, acolo se termină toate paginile pe care le-ai citit cu sufletul la gură fără măcar să respiri, pe care aproape ca le-ai trait... Nu ai vrut să se termine, dar era timpul să treci la alta carte, altă poveste. Şi unde ar fi aşa-zisa evoluţie dacă nu ai descoperi şi alte poveşti ?...
Dar totuşi ce sens are să cauţi o poveste nouă dacă cea pe care tocmai ai citit-o a fost atât de frumoasă? Trebuie! Şi totuşi am atâta energie şi mă chinuie gândul că nu am ce face cu ea. Energia mea este inutilă, nu mă ajută pe mine şi nu ajută pe nimeni. Dar să zâmbim. Poate pot consuma energia zâmbind la cei din jur, dându-le impresia ca totul e bine şi că nu ar avea de ce să îşi facă griji. Să zâmbească şi ei înapoi. Pentru că pot număra pe degetele de la o mână toate zâmbetele pe care le-am primit în ultimul timp. Lumea este ocupată. Este ocupată să fie responsabilă ca să mai aibă timp să zâmbească. Sau măcar ca să mai observe culoarea.
E clar. Faptele mele nu au nicio scuză. Dar nici eu nu am nicio scuză pentru care nu aş face toate astea. De fapt mi-aş cere scuze multor persoane, daca aş ştii cui datorez. Eu nu am greşit, eu doar am spart monotonia. Şi oamenii aceia răi care nu ştiu să zâmbească nu m-au înţeles. Aş putea promite că pe viitor voi fi mai explicită dacă aş considera că merită. Dar nu ai cui să explici. Dacă ei nici măcar acum nu zâmbesc, sigur nu vor înţelege niciodată.
Categoric trebuie să erupă vreun vulcan curând! Sau să fie vreo tornadă, să ia pe sus nişte vaci şi să le uite prin copaci, cum vedeam în desene când eram mică. Vreau să plouă tare tare tare, şi după ce se opreşte ploaia, vreau să fiu eu cea care schiţează curcubeul pe cer, ca apoi să îl pot colora cum trebuie şi cum se cade !
