inutil.

Mi-e dor. Mi-e dor de ele şi de verile pierdute împreună. De nopţile când ne întâlneam târziu pe scările blocului şi ne fumam ultima ţigară fără să ne prindă. Mi-e dor de ea, de multele amintiri pe care le avem împreună. De noaptea petrecută pe câmp la foc şi de cantităţile mari de alcool pe care le aveam cu noi. Mi-e dor de discuţiile purtate la acea vreme, în fund pe bordură, de toate experienţele împărtăşite. Mi-e dor de el, de plimbările nocturne şi povestitul pe ultima bancă de sus. De îmbrăţişările lui şi de toate scenariile pe care mi le făceam în cap. Mi-e dor şi de el, şi de tot ce mi-a oferit. De discuţiile lungi purtate în fiecare seară la telefon, de ieşirile noastre şi de poveştile din copilărie. Mi-e dor chiar şi de el, de spectacolul pe care l-am făcut odată şi cât de amuzaţi eram după. Şi de toate serialele pe care le-am vizionat pentru că el mi le-a recomandat. Şi îmi mai e dor de cât de deschis vorbeam cu el şi cât de uniţi eram.

Mi-e dor de cât de bine şi uşor era.
Mi-e dor de inconştienţa adolescentină.