"Caută-mă
la ora 9 în barul în care mergeam de obicei."
Aşa
suna mesajul tău trimis la ora 19:30. Mai ştii? Şi am venit. Erai acolo, la
masa la care stăteam de obicei, masa noastră, cea de la perete. Era cea mai
bună masă. Iarna era cald, pentru că era lângă calorifer, iar vara era răcoare,
pentru că era în camera cu aerul condiţionat. Mai ştii cum ne pierdeam serile
de sâmbătă la masa asta? Uneori eram câţiva oameni, alteori eram foarte mulţi,
niciodată nu eram singuri.
Aşadar
am venit la ora 9 acolo. Te-am văzut singur la masă. Mi se părea ciudat că erai
doar tu; m-am gândit că va mai veni lume aşa că am venit şi m-am aşezat lângă
tine.
-Singurel?
-Mda,
cam aşa.
-Mai
vine cineva?
-Nu
chiar.
Ne-am
întins la discuţii alandala, despre ce am mai făcut fiecare, cum ne-a mers,
despre câinele tău. Aveai un câine mare şi frumos. Brusc, ai schimbat
subiectul.
-Poţi
să fii sinceră cu mine?
-Cam
cât vrei să dureze sinceritatea mea? Cât o bere la 0,5? Cât o cuba? Cât o
sticlă de vin?
-Cât
mai mult.
Te-ai ridicat
şi te-ai dus să iei o sticlă de vin. Ştiai că nu mă omor după vin şi că
singurul care chiar îmi place e ăla de ţară. Cu toate astea ai luat vin alb
demisec, cu care mă împac cât de cât.
Asta
era acum mult timp. Tu ai trăit mereu momentul, dar niciodată nu ai vrut să îţi
aduci aminte ce se întâmplase când lucrurile nu ieşeau bine. Nu te-ai uitat
niciodată înapoi, nu ai regretat absolut nimic. Şi nici măcar acum nu îţi aduci
aminte ce s-a întâmplat şi de ce nu am mai păstrat legătura. Nu e mare lucru,
dar mereu mi-am dorit să îţi aduci aminte...
