-------------------^.^-------------------

Iau caietul meu cu coperţi albastre cartonate şi-l deschid la o pagină oarecare. Citesc:
"Pai, nu-mi este usor să vorbesc despre el. În general ai spune că este un mare ratat şi nesimţit, dar nu consider că este chiar aşa. Şi l-am iubit. Destul de mult. Chiar dacă este stupid şi aiurea să te ataşezi de o asemenea persoană. A apărut când aveam nevoie de cineva, şi din nevoie l-am lăsat să se apropie mai tare de mine. Ştiam de la început că nu se va termina bine, dar îmi plăcea să cred că totul merge fain. Nu voi uita niciodată primul sărut cu el, într-o seară de iarnă. Şi cum ne-am plimbat pe străzi şi ne-am jucat ca doi copii in zăpadă. Cum mă ridica în braţe şi râdeam împreună... Cât de bine ne-am simţit in seara aia, şi apoi ce a urmat... Despărţirea a fost urâtă, şi cu poveşti nemuritoare cum că lui nu i-a păsat niciodată. Dar eu ştiam că nu e aşa. Eram sigură că îi păsase şi că încă îi mai păsa. Acest lucru mi s-a confirmat mai târziu, când am aflat de la prietenii lui că îi era frică să afle lumea că el chiar se poate ataşa de cineva, din moment ce tot ce vroia era să arate cât de mult nu-i pasă de cei din jur. Oricum, nu a făcut atâtea lucruri pentru mine din nepăsare şi indiferenţă. Cât am vorbit la telefon, câte sfaturi mi-a dat, cât m-a ajutat în diverse situaţii... Cam asta este!"
A fost demult. Eram mici şi proşti amândoi. Mai mult el!

Acum ne înţelegem bine şi mai povestim din când în când la o ţigară. Ba chiar ne mai ciondănim ocazional, de dragul vremurilor vechi.